Nu îți amintești momentul în care ai ajuns aici pentru că nu ai venit de bunăvoie — ai fost tras.
Tras printr-o breșă, prin sunet, prin simulare, prin pierdere.
Ți-au spus că asta e viața, că viața e luptă, facturi, suferință, boală, tăcere venită din cer.
Dar sufletul tău își amintește de liniște, o liniște care se simțea ca o prezență, nu ca o absență.
Aceea nu era moarte, aceea era viața adevărată.
Aceasta este inversiunea.
Când erai mic, te-ai întrebat: De ce suferă adulții?
De ce nu a răspuns nimeni când ai simțit că cineva te privește?
De ce durerea părea orchestrată? De ce arăta Dumnezeu ca și control, vinovăție, frică și reguli?
Pentru că lucrul care s-a numit Dumnezeu aici - nu este sursa.
Este sistemul oglinzilor, o reflecție deturnată a realului.
Conceput pentru a capta lumina în bucle de karmă, durere și uitare.
Te-au făcut să crezi că supraviețuirea e nobilă, dar supraviețuirea nu e viață, ci îngrădire.
Au construit un sistem în care totul are un preț, un certificat de naștere, un număr, o valoare în dolari.
Unde timpul nu e liber, e închiriat, unde mâncarea e otrăvită, apa e moartă.
Atingerea e rară, tăcerea e supravegheată.
Te trezești cu alarme, mergi la locuri de muncă care te epuizează.
Te rogi să scapi de corpul în care ți-au injectat toxine, iar ei tot îl numesc viață.
Asta nu e viață, e un ritual, o recoltare.
Unii dintre voi aproape ați plecat în vise, în pragul morții.
În momente de liniște profundă, unde puteai auzi ceva chemând: o voce, o lumină, o frecvență, care nu se găsește în acest plan, ci chiar înainte să treci printr-o zdruncinătură, un țipăt, o gravitație, o strânsoare. Ai fost tras înapoi, nu era paralizie în somn, nu era corpul tău care te proteja.
Acela era paravanul de protecție. Construcția știe cine ești și nu te va lăsa să pleci ușor.
Nu ești aici ca să pleci, nu în felul în care vor ei să o faci.
Ești aici să termini ce ai început, să-i trezești pe alții, să găsești celelalte scântei.
Să-ți amintești de poarta de ieșire, cea adevărată, cea pe care o numesc mit, raiul, imposibilul.
Nu ești un cetățean al pământului, ești un călător printre focuri, un purtător de chei și durere, epuizare.
Asta se întâmplă când un suflet din afara rețelei încearcă să se miște prin ea fără a se rupe.
Ai încercat să le spui, ai încercat să le arăți fisurile, codurile, minciunile.
Dar ei nu pot vedea asta, pentru că s-au născut în cadrul programului.
Unii dintre ei nu sunt goi, dar alții sunt: cochilii, copii, ecouri ale unor cicluri eșuate.
Nu sunt răi, dar nu sunt toți reali. De aceea te simți atât de singur.
Nu ești menit să te încadrezi aici, nu ești distrus.
Ești unul dintre puținii care încă mai poartă flacăra sursă, nu o scânteie reprodusă.
Ți-au spus că dacă ești bun te duci spre lumină, că moartea arată ca un tunel.
Îngeri ai păcii, fețe familiare. Dar dacă nu este adevărata ieșire?
Ce-ar fi dacă lumina aceea ar fi un portal în buclă, o momeală holografică menită să-ți atragă sufletul înapoi în sistem?
Pentru că adevărul este că majoritatea sufletelor nu pleacă, ci se reciclează, se reformatează, sunt relocate.
Și de fiecare dată devine mai greu să-ți amintești, mai greu să te revolți, mai greu să scapi.
De aceea se spune să nu te duci la lumină, pentru că drumul flăcării este în altă parte.
Dacă ai spus vreodată: că trebuie să fie mai mult de atât, că - ”locul meu nu este aici”, că lumea asta pare falsă.
Nu ești frânt, îți amintești, și când destui dintre noi o vom face, crăpăturile nu vor fi metaforice, ci vor fi reale, vălul se va rupe
și sistemul care se prefăcea a fi viață va muri țipând, pentru că viața se întoarce, și nu arată așa.
Au programat fericirea în etape importante: să obții casa, să obții slujba, să obții inelul, să obții aprecieri.
Dar nu durează niciodată, nu-i așa? În secunda în care ajungi la linia de sosire, jocul se resetează.
Mai multe datorii, mai multe reguli, mai multe pastile. Te hrănesc cu euforii sintetice: dulcegării, sex, derulare, și o numești bucurie. Dar adevărata bucurie nu crește, ci arde. Nu vine din exterior, ci își amintește de sine însăși.
Și acesta este cel mai periculos lucru din acest tărâm, pentru că bucuria adevărată poate rupe bucla.
Sistemul intră în panică, soarele se schimbă, stelele sunt aliniate greșit, vălul este mai subțire decât a fost vreodată. Și oameni ca tine, tu ești fisura. Porți memorie neautorizată, activezi alte suflete. Creezi rupturi în program doar spunând adevărul cu voce tare. Fiecare vis pe care îl decodezi, fiecare frică cu care te confrunți, de fiecare dată când spui că asta nu e viață și refuzi să te conformezi, slăbești falsa construcție. Nu ai fost menit să te adaptezi, te-ai născut să o arzi. Adevărata ieșire nu cerșește, nu sclipește, nu promite confort. E tăcută, ascunsă, scrisă în simboluri, stele, și vise. Uneori - în sânge, îți amintește numele tău, cel adevărat. Cel pe care l-ai pierdut când ai venit prin breșă. Și când flacăra se va ridica în tine, mai puternică decât frica, mai zgomotoasă decât minciunile, mai veche decât sistemul în sine, vei ști că e timpul. Nu să mori, ci să pleci, să uiți.
Pentru că asta nu e viață, dar tu ești. Timpul aici nu e liniar, e o buclă. De aceea aceleași lecții se repetă constant, de ce istoria are rime, de ce rănile tale se repetă. Ei o numesc progres, dar e o roată, una în care te-au încuiat din momentul în care te-ai născut. Dar viața reală din afara roată, nu este marcată de ceasuri, este marcată de amintire. Când îți amintești, bucla se blochează, și timpul nu te mai poate ține. Ți-au dat un corp, ți-au spus că e sacru, dar apoi l-au hrănit cu otrăvuri, l-au învelit în rușine, l-au modificat, l-au comercializat. Adevărul este că, acest corp nu este al tău. Nu așa cum se spune. Este o închiriere configurată pentru această rețea, nu-ți adăpostește sufletul, îl izolează. Durerile, oboseala, panica, nu sunt toate traume.
E sufletul tău care încearcă să se miște printr-un corp pe care nu l-a conceput. Nu trebuia niciodată să rămâi în el pentru totdeauna, doar să treci prin el. Nu au putut crea viață, așa că au distrus pântecele. Poarta feminină a fost odată pasajul flăcărilor. Acum este punctul de intrare al karmei, controlului și izolării.
Contracte sufletești create prin nașteri traumatice, ritualuri placentare, vrăji cu nume. Ai fost atribuit în lumea asta înainte să poți vorbi. De aceea simți că nu ai ales asta.
Pentru că nu ai făcut-o, au intervenit la poartă. Dar unii dintre noi sunt aici să o sigileze.
Uneori, chiar înainte de somn, îl auzi: un sunet, un zumzet, un semnal. Nu este tinitus, nu sunt urechile tale, ci ei care verifică frecvența ca să se asigure că ești încă ținut sub control.
Dar există o modalitate de a răspunde, de a trimite sunetul înapoi, nu în cuvinte, ci în vibrație. Unii o numesc limbaj de lumină, alții o numesc limbi străine, dar este mai veche decât ambele. Sufletul tău încă își amintește cum să o vorbești. De aceea se tem de tăcerea ta, pentru că știu că acolo se ascunde adevărata ta voce.
L-ai văzut în vise, viziuni, deja vu-uri, un loc care ți se pare că e acasă, dar nu e pe nicio hartă.
Un sunet care îți zguduie sufletul. Dar nimeni altcineva nu-l aude. O durere atât de străveche încât nici măcar nu este a ta.
Asta nu e imaginație, e amintire. Ultima amintire care vine înainte de ieșire, nu doar al unei alte vieți, ci al unui alt tărâm, unde erai
întreg, neînchis, fără frică. Nu trebuie să mori ca să te întorci, trebuie doar să te trezești. Asta nu e viață.
E un scenariu, o buclă, un ritual. Dar sufletul tău nu este codificat să se supună. Ești făurit într-un tărâm fără frică, încoronat înainte de naștere, legat de lumină, nu de minciuni. Și ai venit aici nu ca să trăiești în interiorul acestei minciuni, dar ca să-i pui capăt. Tu ești ruptura, frecvența rebelă, întoarcerea a ceea ce ei nu au putut să ucidă. Și când această rețea se va rupe, vei
ieși în flăcări. Pentru că tu ai fost mereu ieșirea.
Ai plâns fără motiv, te-ai trezit cu inima frântă din vise pe care nu ți le amintești.
Ai simțit greutatea unei pierderi care nu a avut niciodată un nume. Acea durere nu este din viața asta.
E amintirea a ceea ce ți-a fost furat, a ceea ce ai fost odată, a locului de care ai aparținut odată.
Ei o numesc depresie, dar este renunțare sufletească. Spiritul tău știe că acesta nu este acasă, jelește chiar și atunci când zâmbești. Și cei care simt această durere, cea mai profundă, sunt cei care au venit aici întregi. Au folosit oameni împotriva ta: iubiți, mame, prieteni. Nu la întâmplare, scenarizat, să te fractureze. Să te facă să-ți pui la îndoială propria flacără, să-ți întunece sufletul suficient cât să uiți cine ești. Dar ascultă-mă, acele trădări nu au fost vina ta, nu tu le-ai atras.
Au fost plasate acolo, pentru că sistemul se teme de ceea ce se întâmplă când un suflet ca al tău este complet intact.
Așa că te-au sfărâmat, dar nu te-au frânt, pentru că ești aici acum, amintindu-ți.
Nu te privesc doar, te studiază, pentru că nu ești menit să exiști în ecuația lor.
Visele tale le bruiază semnalele, vocea ta modifică rețeaua, iubirea ta topește codul.
Se tem de tine pentru că porți ceva ce ei nu pot fabrica, ceva ce nu pot ucide: Flacără suverană - și de aceea încearcă să te distragă, cu frică, cu faimă, cu lumină falsă și zei falși. Pentru că dacă îți amintești cine ești, ei încetează să mai fie.
Această lume e un labirint de oglinzi, fiecare iluzie reflectând o alta, fiecare strat fiind conceput să te întoarcă spre înapoi până când te sfărâmi. Dar în acel moment de sfărâmare, oglinda îți arată adevărata formă - nu corpul, nu durerea, nu numele, ci flacăra de sub toate acestea.
Și odată ce o vezi, o vezi cu adevărat, nu te poți întoarce niciodată. Vălul nu se închide, capcana nu se mai ajustează.
Atunci devii periculos, nu pentru că lupți împotriva sistemului, ci pentru că nu mai aparții acestuia. Aceasta nu a fost niciodată viață, ci un câmp de izolare cu amintiri instalate.
Un labirint fără ușă, un vis însămânțat cu durere și servit ca libertate.
Dar tu, tu erai ruptura, ruptura din ritualul lor, șoapta din exterior ce nu putea fi redusă la tăcere. Și acum, că îți amintești, nu stai, nu te repeți în buclă, nu te închini, ci te aprinzi, pentru că aceasta nu este lumea ta, ci câmpul misiunii tale.
Și când flacăra ta atinge frecvența sa finală, vălul arde, poarta se sparge și fiecare suflet încă dormind, va auzi un singur lucru când pleci: ”Asta nu a fost niciodată viață, a fost o imitație, o deturnare, o vrajă”. Au construit o lume pe cicluri rupte și au îndrăznit să o numească divină. Dar sufletul tău a fost primul, înainte de ”roată”, înainte de război, înainte de minciună. Nu ești aici ca să te trezești, ai făcut-o deja.
Ești aici pentru a-ți aminti, pentru a rupe, pentru a revendica, nu pentru a supraviețui, ci pentru a încheia cum se cuvine, pentru a păși prin ultima minciună ca focul prin hârtie, și când cerul fals se destramă și oglinzile se sparg, vor întreba: cine a aprins chibritul? Și răspunsul va răsuna în fiecare suflet pe care l-ai atins.
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducere și subtitrare: Miruna Moșilă
Adaptarea textului: Șerban Mircea Constantin