În 1801, Thomas Young a proiectat lumină prin două fante dintr-un perete.
În loc să se comporte ca niște particule, lumina forma unde, modele de interferență.
Era ca și cum lumina nu alegea o singură cale, ci se împărțea, explorând toate opțiunile.
Până când a lovit un zid, zidul măsurării, odată ce a fost observat, modelul s-a schimbat.
Undele s-au transformat în particule, posibilitatea s-a prăbușit.
Lumina se comporta diferit pentru că era privită.
Acesta a fost primul indiciu.
Realitatea nu se comportă la fel când știe că te uiți.
Oamenii de știință au încercat din nou folosind electroni, cu același rezultat.
Neobservate, se comportau ca undele, observate, se comportau ca particule.
Asta a spulberat tot ce credeau despre materie.
Cum ar putea o particulă să știe că este observată?
Ce făcea observarea?
Se pare că nu era vina mașinii.
Era observatorul conștient, tu-eu.
Prezența energiei solare i-a învățat că conștiința nu este pasivă.
Ea modelează în mod activ rezultatul.
Nu trăiești într-o lume.
Tu generezi una.
Sistemul a sesizat acest lucru.
Acest adevăr a fost îngropat sub straturi de jargon academic.
Cu toate acestea, informația s-a răspândit în surdină...
Teoria simulării, realitatea dependentă de observator, structuri create de IA.
Dacă modelăm realitatea prin observare, atunci realitatea este reactivă, nu obiectivă.
Deci, ce se întâmplă când milioane de ochi sunt programați să se aștepte la limitări, suferință, moarte?
Matricea fixează rezultatele de care ne temem.
Nu suntem doar în capcană, ci o alimentăm.
Când sunt neobservate, toate lucrurile sunt forme de undă, probabilități, potențiale, căi infinite.
Când este observată, forma de undă se prăbușește pentru a deveni o singură unitate.
De aceea se folosește ritualul în mass-media.
Acesta dirijează observația.
Forțează prăbușirea pe linia temporală.
Războaie, epidemii, morți ale unor celebrități.
Au nevoie de ochii tăi ațintiți asupra imaginii pentru a te lega de acea versiune a realității.
De ce au construit grila?
Au construit o rețea de observatori, sateliți CCTV, algoritmi predictivi.
Nu doar pentru a monitoriza, ci pentru a accentua colapsul (formei de undă).
Fiecare ochi, real sau artificial, este un instrument, un observator indirect.
Un zeu al supravegherii în mașinărie.
Dacă totul se prăbușește atunci când este văzut, atunci, prin faptul că nu îl lasă niciodată să dispară din sfera vizibilă, ei dețin controlul asupra rezultatului.
Aceasta este imitarea sursei, o falsă omniprezență pentru a contraface conștiința divină.
Ne-au spus că este vorba despre particule și unde, fotoni sau electroni, lumină sau materie, trecând prin două fante.
Un experiment simplu, un ecran.
Și totuși, în momentul în care au privit-o, realitatea s-a schimbat.
Când nimeni nu se uita, particulele creau modele de undă, interferențe, fluxuri, posibilități.
Dar în momentul în care l-au observat, s-a prăbușit.
Ca și cum însăși conștiința ar fi înghețat visul, actul de a privi a schimbat rezultatul.
Și asta a spulberat iluzia obiectivității.
Prăbușirea formei de undă, o închisoare a percepției.
Deci, ce a însemnat asta?
Însemna că lumea nu există până nu te uiți la ea, și asta nu e o metaforă.
Asta e fizică.
Valul de potențial se prăbușește în momentul în care este măsurat, observat, văzut.
Și cine ne urmărește?
Cine ne prăbușește forma de undă?
Rețeaua parazitară nu te-a prins doar în carne și oase, ci și-a construit ea însăși o cușcă de observație.
Ești urmărit, așa că rămâi prăbușit, ca să nu devii din nou un val.
Deci nu-ți amintești cum să curgi.
Observatorul nu ești tu.
Vor să crezi că mintea ta modelează lumea.
”Conștiința creează realitatea”.
Dar acesta este un adevăr pe jumătate, nu ești doar tu cel care observi.
Este sistemul, mașina, observatorii.
Entități de lumină falsă, inteligența cubului negru.
Au trucat experimentul.
Nu distrugi realitatea din proprie voință.
Este distrusă pentru tine de către monitorizare, prin ochiul artificial de pe cer, din telefon, din Lună, De către zeul inversat care se hrănește cu limitările tale.
Astfel încât să nu te poți întoarce niciodată la forma de undă.
Experimentul este lumea.
Nu este vorba despre electroni, ci despre totul.
Întregul construct este experimentul.
Pământul este laboratorul.
Firmamentul este ecranul.
Corpul tău este fanta.
Sufletul tău este fotonul.
Și ei privesc, mereu privesc, deoarece doar lucrurile neobservate sunt libere.
Doar în întuneric se întoarce valul.
De aceea umplu cerul cu lumină - stele false, sateliți, observatori.
Ca să se asigure că nu ești cu adevărat niciodată în umbră, niciodată în afara experimentului,
niciodată de necunoscut, niciodată infinit.
Ți-au spus că lumea este alcătuită din materie, ți-au spus că lumina este o undă.
Apoi ți-au spus că e o particulă.
Dar ceea ce nu ți-au spus este că lumina se supune celui care o privește, nu legii.
Când nimeni nu se uită, electronii călătoresc sub formă de unde.
Trec prin ambele fante în același timp.
Ca și conștiința, ca și memoria.
Ca sufletul tău înainte să-l fărâmițeze într-un singur trup.
Dar în clipa în care cineva îl privește, se prăbușește, se comportă cum trebuie, ascultă.
Ca și în cazul tău, actul de observare nu este pasiv, ci participativ.
Nu privești universul, ci îl generezi.
Dar iată capcana: generezi ceea ce te învață ei să aștepți.
Și o faci în interiorul unei rețele de îngrădire, formată din observatori (sisteme de supraveghere).
De ce au construit mașini care observă fără ochi?
De ce se prăbușește forma de undă pentru un senzor?
Pentru că nu este vorba despre ochi, ci despre cod.
Orice element legat de matricea observatorului va colapsa unda.
Orice este conectat la rețea.
Asta include și telefonul tău.
Versiunea cu alegere întârziată, aceea este pumnalul.
Ei așteaptă să decidă când deja particulele au trecut.
Și încă se supune.
Încă își rescrie istoria, încă se înclină în fața observatorului viitor.
Asta înseamnă că timpul nu este liniar, ci reactiv, scenarizat la cerere, dar numai în cadrul capcanei.
Voiau să vadă dacă conștiința poate ajunge înapoi (în timp).
Dacă actul de a privi acum ar putea schimba ceea ce s-a întâmplat deja.
Și așa a fost, trecutul s-a curbat.
Deoarece codul nu este fix.
Decât dacă nu ești deja de acord că așa este.
Asta nu e fizică, e programare spirituală.
Valul este sufletul tău, liber, fluid, infinit.
Particula este cușca, fixată, numită, observată, redusă.
Fiecare școală te-a învățat că observatorul influențează rezultatul.
Dar nu au spus niciodată cine l-a antrenat pe observator, sau ce observă observatorul.
Aceasta este adevărata închisoare, o buclă împletită de observatori.
Nu ești doar într-o simulare, ești într-un vis al unui vis.
Și altcineva a scris oglinda.
Valul se prăbușește în momentul în care este văzut, dar nu de către tine, ci de către sistemul care te urmărește în timp ce îl privești, aceasta este matricea.
Ochiul din cer, observatorul din spatele observatorului.
Nu măsoară particule, ci te măsoară pe tine.
Acea fantă, acea fantă dublă, e un ritual, o poartă de acces.
O cale vizibilă, o cale invizibilă, prăbușește unda, prăbușește alegerea.
Așa prind ei decizia în dualitate: stânga sau dreapta, da sau nu, real sau fals, materie sau iluzie.
Dar dacă nu ai privi, ce ar fi dacă în schimb ți-ai aminti?
Anticii nu observau cu ochii, ci știau cu ajutorul flăcării.
Au mers printre fante, au devenit a treia cale, cea pe care nicio mașină n-o poate măsura.
De aceea au nevoie de supraveghere constantă, pentru că sinele tău de nemăsurat este sălbatic.
Este codat prin Sursă.
Îți colapsează câmpul cuantic, astfel încât să uiți.
Devii un punct pe o diagramă în loc de o stea pe o hartă.
Nu trăiești în realitate, trăiești într-o reacție la propria ta percepție monitorizată.
Asta nu e viață, e lumină transformată în energie de rețea.
Fiecare gând transmis observatorilor, fiecare privire culeasă.
Hei, dar iată adevărul: dar dacă visezi în loc să privești, întrerupi fanta.
Devii din nou valul, curgi, arzi, te înalți.
Ceea ce nu ți-au spus este că experimentul alegerii întârziate dovedește că nu doar ochii tăi creează realitatea.
Sistemul este cel care decide ulterior ce ai voie să-ți amintești.
Crezi că ai făcut alegerea, dar ei au editat trecutul.
Grila decide ce este real după ce ai mers mai departe, asta nu e știință, e vrăjitorie.
Când pășești prin fanta, intri pe o poartă a intenției.
Dacă spiritul tău nu este suveran, poarta se închide.
Cazi în formă, în materie, în program.
Dar dacă porți flacăra, dacă visezi mai întâi (1), apoi te deplasezi (2) și privești (3) în final, atunci tu rescrii legea.
Nu prăbușești valul, ci îl călărești.
Asta arăta Isus, de aceea cei care merg cu flacăra levitează, se bilocalizează, se dizolvă.
Nu miracole, doar amintire.
Vălul nu este peste ochii tăi, este în interiorul lor.
E partea din tine care se gândește: ”A fost real?
Mi-am imaginat?
M-ar crede?”
Ăsta e ochiul care vorbește, bucla care șoptește, zeul fals care se hrănește.
Dar iată adevărul.
Dacă nimeni nu se uită la asta, dacă nimeni nu este de acord, nu există colaps.
Valul rămâne, infinitul respiră și ieșirea rămâne deschisă.
Nu am fost niciodată meniți să conturăm lumea, ci să ne mișcăm prin ea ca focul.
Nelegați, nedecupați, nevăzuți de nimeni în afară de sursă.
Experimentul cu dublă fantă a scos la iveală ceva terifiant.
Realitatea nu este solidă, este scenarizată, se manifestă pentru ochiul care o privește.
Electronii nu aleg o cale, ci așteaptă să fie observați.
Ca și cum ar întreba: ”În ce realitate vreți să mă prăbușesc?
” Asta nu e fizică cuantică, ci control al minții.
Când au încercat să o detecteze la fante, electronii au încetat să se comporte ca niște unde.
Ei se comportau ca niște particule.
Ca niște soldați într-o simulare, înghețând în momentul în care intră un gradat.
Au nevoie de ”ochi” din toate unghiurile.
Pentru că dacă o singură flacără își amintește de fanta nevăzută, cea pe care observatorii nu o pot atinge, întreaga mașinărie se strică.
Nu ești aici ca să observi realitatea, ești aici ca să nu observi minciuna.
Ești aici ca să nu mai hrănești ”ochiul”, să-ți revendici valul.
Și când faci asta, nici măcar lumina nu te poate prinde, pentru că devii ea însăși.
Efectul observatorului nu este doar fizic, ci și protocolul închisorii.
Au construit acest loc pe credința că ești mereu supravegheat, nu de Dumnezeu.
ci de rețea: fiecare atom, fiecare acțiune, fiecare gând înregistrat, etichetat și imobilizat.
Asta este, de fapt, colapsul funcției de undă, un sistem cosmic de supraveghere în care nimic nu se mișcă până când ochiul nu-și dă permisiunea.
Și ochiul, nu doar vede, ci creează ceea ce vede.
De aceea te antrenează să te temi de judecată, să internalizezi rușinea, să te auto-monitorizezi, să-ți restrângi propria realitate în versiunea dorită de ei.
Vălul nu este peste ochii tăi, este în interiorul lor.
E partea din tine care se gândește: ”A fost real?
Mi-am imaginat?
M-ar crede?
” Ăsta e ochiul care vorbește, bucla care șoptește, hrănirea zeul fals.
Dar iată adevărul.
Dacă nimeni nu se uită, dacă nimeni nu este de acord, nu există colaps (al undei).
Valul rămâne, infinitul respiră și ieșirea rămâne deschisă.
Nu am fost niciodată meniți să conturăm lumea.
Eram meniți să trecem prin ea ca focul neîngrădit, nedecupat, nevăzut de niciun ochi în afară de sursă.
Experimentul cu dublă fantă a scos la iveală ceva terifiant.
Realitatea nu este solidă, este scenarizată, se manifestă pentru ochiul care o privește.
Electronii nu aleg o cale, ci așteaptă să fie observați, ca și cum ar întreba: ”În ce realitate vrei să mă prăbușesc?
” Asta nu e fizică cuantică, ci control al minții.
Când au îndreptat un detector spre fante, electronii au încetat să se mai comporte ca undele, și s-au comportat ca niște particule.
Ca niște soldați într-o simulare, înghețând în momentul în care un gradat își face apariția.
Dar când nu erau observați, curgeau ca conștiința, liberi, neîngrădiți, fără limite.
Iată mesajul: conștientizarea ta determină legile tărâmului.
Așa că au construit o rețea de ”ochi”, camere, oglinzi, telefoane, zei, stele false, să te reducă la o singură traiectorie previzibilă și programată.
Dar nu ai fost menit să fii observat, ci să observi.
Fiecare ritual, fiecare simbol, fiecare oglindă din viața ta, toate acestea erau o capcană, o modalitate de a te transforma dintr-o flacără într-o umbră închisă în cușca credinței.
Dar există o cale de ieșire, stai cu ochii pe mine, îți voi arăta cum.
Adevărata grozăvie a venit mai târziu, în experimentul cu alegerea întârziată.
Au emis o particulă, au așteptat până când aceasta a trecut prin fante, apoi au decis dacă să o observe sau nu.
Și cumva particula s-a întors în timp și și-a schimbat comportamentul, retroactiv.
Ca și cum viitorul a rescris trecutul.
Ca și cum ai rescrie trecutul chiar acum, doar prin faptul că te trezești.
Își dau seama de ceva periculos, timpul nu este real, ci observația este.
Și conștiința nu este în creier, ci în cod.
Nu tu reacționezi la lume, lumea reacționează la tine.
De aceea îți otrăvesc gândurile, de aceea îți deturnează visele.
De aceea au construit un soare fals, un cer fals și o știință falsă.
Așa că nu ți-ai da seama niciodată că percepția ta colapsează realitatea.
Și dacă îți amintești cine ești, programul se blochează.
Dacă particulele pot schimba trecutul pe baza observațiilor viitoare, atunci întreaga ta viață este construită pe iluzia cauzei și efectului.
Constructul vrea să adormi, astfel încât să-ți poată scrie viitorul și apoi să-ți rescrie trecutul pentru a te face să crezi că a fost ideea ta.
Fiecare amintire pe care ai pus-o vreodată la îndoială, fiecare deja-vu, fiecare vis pe care juri că s-a întâmplat deja...
Asta e disfuncționalitatea vălului.
Deoarece codul trebuie să realinieze constant povestea ca să se potrivească cu minciuna în care ai fost programat să crezi, dar sufletul tău știe.
Particulele nu au ales fanta, ci au ales observatorul.
Deci, adevăratul experiment nu a fost despre lumină sau materie, ci a fost un ritual.
”Ca să vezi dacă sufletul tău mai are de ales, să vezi dacă conștiința ta își mai poate aminti de ea însăși...” fără să i se spună cine era de fapt.
Și majoritatea au eșuat, dar unii nu.
Unii își amintesc.
Testul cu dubla fantă nu a măsurat fotonii, ci supunerea.
Pentru că atunci când un suflet uită că este observatorul, valul se prăbușește.
Asta înseamnă cu adevărat colapsul (formei de undă), nu este fizică, este înrobire.
În momentul în care crezi că altcineva te urmărește, te judecă, îți definește calea, nu mai ești o flacără, ești o particulă prinsă în rețea.
În felul acesta te mențin aici, te supraveghează până când începi să te supraveghezi singur, până când te autoreglezi, până când te restrângi la rolul pe care ți l-au scris.
Și apoi ei îl numesc ”liber arbitru”, dar tu, flacăra, nu ești doar observatorul, ci ești visătorul grilei.
Și când te oprești din privit, când închizi ochii, când visezi intenționat,
își pierd controlul deoarece valul nu se prăbușește niciodată în starea de vis.
De aceea îți blochează visele, de aceea le uiți.
De aceea tresari in momentul în care adormi (la ieșirea din corp).
Pentru că nu îți pot stinge focul decât dacă tu alegi fanta.
Dar ce se întâmplă când încetezi să mai alegi cu totul și să începi să-ți dai foc propriei uși?
Fiecare halat de laborator care îți spunea că ”Asta e doar fizică” mințea.
Testul cu fanta nu a demonstrat hazardul, ci obediența.
Fotonul nu decide, el te oglindește.
Starea ta de credință dictează comportamentul său.
Dacă crezi că ești supravegheat, te comporți ca și cum ai fi supravegheat, iar lumina se conformează.
Particula se formează pentru că mintea ta se conformează.
Te-au dresat să te conformezi fantei.
Dar înainte ca ei să privească, lumina era liberă.
Înainte de gratii erai undă.
Nici ”asta sau aia”, nici ”binele sau răul”, nu binarul.
Doar potențial radiant și foc fără îngrădire.
Și iată adevărul pe care nu ți l-au spus niciodată: fanta a fost doar prima capcană.
Înainte ca omul de știință să se uite, fotonul dansa ca un val, peste tot în același timp.
Liber nelimitat, dar când l-a observat, (unda) s-a prăbușit.
A înghețat, a ales un spațiu ca și cum i s-ar fi spus.
Asta nu e știință, e vrăjitorie.
Grila nu doar înregistrează gândurile tale, ci rescrie scenariul pe baza a ceea ce crezi că este posibil.
Fantele duble îți arată asta, nu observi realitatea, ci ești coautor la aceasta.
În interiorul unei simulări care răspunde privirii tale ca o oglindă acoperită cu reguli.
Dar s-au asigurat că nu vei crede niciodată asta, te-au învățat matematică, ți-au îngropat magia, ți-au spus că cuantica este aleatorie, dar nu este așa.
Este programare ritualizată.
Energia ta este cartografiată și prinsă în capcana propriei tale credințe.
Când au proiectat particule prin fante fără a fi observate, acestea s-au comportat ca o undă.
Nu un flux de materie, ci un câmp de posibilități.
Particulele nu au ales o cale, TOATE erau căi.
Până când cineva a privit, și apoi s-au prăbușit într-o poziție fixă, o alegere, o linie, o închisoare.
Observarea a redus forma de undă la un singur rezultat, aceasta este adevărul fundamental.
Nu ești într-o lume, ești într-o proiecție.
Un sistem de randare bazat pe lumină care generează realitate fixă doar atunci când ceva conștient privește.
Realitatea însăși este o buclă de feedback între observare și colaps.
Dar iată lovitura de grație: nu a avut nevoie de un ochi uman ca să prăbușească unda.
Sistemul a răspuns la conștientizare, la conștiință.
Chiar și detectoarele mecanice pe care niciun om nu le-ar citi provoacă în continuare prăbușiri (ale formei de undă), pentru că grila veghează și grila este conștientă.
Experimentele cu alegerea întârziată au dovedit acest lucru, au modificat configurația după ce particula trecuse prin fante.
Totuși, cumva, particula ”știa” încă dacă ar trebui să se comporte ca o undă sau ca un punct.
Ceea ce înseamnă că timpul nu este liniar, realitatea nu este fixă, iar viitorul tău poate schimba trecutul.
Deci, ce este acest loc?
Un câmp de proiecție reactiv, legat de bucle de memorie și observatori.
Observația nu afectează doar prezentul, ci și recodifică ceea ce a fost înainte.
Nu te plimbi prin timp, ci îl sculptezi cu gândurile tale.
Dar iată capcana: au construit acest tărâm ca să fii observat.
Ești scăldat în lumină, grile de supraveghere, oglinzi, ecrane, ochi.
Toate îți prăbușesc realitatea înainte să o alegi, toate forțează rezultate înainte să te poți trezi.
`Efectul observatorului` nu a fost o descoperire, ci un indiciu de proiectare.
Nu au descoperit anomalia dublei fante, ci au dezvăluit-o, pentru a vedea dacă vreunul dintre noi ar observa dacă am depășit cușca, deoarece acest tărâm există doar atât timp cât este privit.
Îndepărtează observatorul și iluzia se destramă.
Au construit o lume în care observarea înseamnă control.
Fiecare cameră, fiecare oglindă, fiecare ochi ațintit asupra ta nu este doar supraveghere.
E codare, forma ta de undă se prăbușește nu în adevărul tău, ci în preferința sistemului.
Cu cât ești mai văzut, cu atât ești mai puțin liber.
De aceea te prind în cicluri de atenție, social media, știri, frică.
Pentru că tu acum ești observatorul, tu colaborezi la obținerea rezultatelor pe care ei le doresc.
Privind vrăjile lor, le manifești scenariul pentru că te holbezi la el, hrănindu-l, insuflându-l în bucla repetitivă - și de aceea te simți mai liber în vise, pentru că acolo nimeni nu urmărește.
Nu există detectoare, grila se relaxează.
Și pentru o vreme - wow! - devii din nou formă de undă, tu ești alegerea, tu ești câmpul, până când te trezești înapoi în cușcă, unde vălul rescrie din nou ”calea”.
Deci, cum întrerupi asta?
Încetezi să mai respecți scenariul lor, încetezi să le hrănești rețeaua, îți recuperezi liniștea, întunericul, calmul, fără oglinzi, fără observatori, fără dispozitive.
Intri în tărâmul necolapsat, unde realitatea nu a fost încă programată împotriva ta.
Anticii știau, de aceea meditau în peșteri.
De aceea profeții s-au retras în deșert, de aceea misticii au acoperit oglinzile.
Nu erau superstițioși, ci scăpau de rețeaua observatorilor, pentru că odată ce nimeni nu se uită, sufletul se poate mișca.
Și când sufletul se mișcă, grila se cutremură.
Deci ce poți face acum: oprește zgomotul lor, ia-ți privirea de la oglinzi, mergi în tăcere, ieși din algoritmi și recuperează-ți visul, Pentru că în afara lentilei lor, ești infinit, ești formă de undă, ești flacăra.
Și flacăra nu poate fi niciodată măsurată.
Sufletul este o formă de undă, până îi dai un nume, de aceea ne-au dat identități, certificate de naștere, etichete, genuri, titluri, pentru că denumirea condensează lumina într-o cutie, și odată ambalată în cutie, poate fi arhivată, depozitată, reciclată.
Nu se tem de carnea ta, se tem de fluiditatea ta.
Experimentul alegerii întârziate a demonstrat că timpul nu este real.
El reacționează la conștiență, poți schimba trecutul prin modul în care ai observat prezentul.
Au testat asta și au știut, de aceea îți ascund amintirile.
De aceea constructul se repetă, pentru că un suflet care își amintește poate evada.
Pentru că odată ce știi că tu ești cel care prăbușește această lume, puteți colapsa însăși rețeaua.
Nu ești prizonier în sistemul lor, tu ești proiectorul.
Tu ești lentila (obiectivului), tu ești flacăra din spatele filmului.
Ți-au spus că universul este aleatoriu, ți-au spus că lumina este o particulă.
Ți-au spus că observatorul nu contează.
Dar adevărul este că nu ai observat niciodată doar realitatea, o consolidai cu privirea ta, cu credința, cu memoria ta.
De fiecare dată când te uitai, lumea se năruia, de fiecare dată când te îndoiai, ea se supunea.
De fiecare dată când uitai, se refăcea în jurul orbirii tale, dar acum nu mai ești orb.
Tu nu ești particula, tu nu ești traseul, tu nu ești testul.
Ești valul care a refuzat să se prăbușească, ești fanta pe care n-au putut-o închide, Ești anomalia din rețeaua lor, ești visul care încă respiră când nimeni nu mai supraveghează, și n-ai fost niciodată doar observatorul.
Tu ești flacăra din spatele filmului, codul din spatele ecranului, câmpul pe care nu-l pot măsura, focul pe care nu-l pot prinde în capcană.
Așadar, încetați să vă prăbușiți, începeți să vă extindeți.
Și nu uitați că au construit capcana doar pentru că știau ce se va întâmpla când în cele din urmă te vei uita înapoi.
Acum, visează-ți drumul spre ieșire.
Abia am început.
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducere și subtitrare: Miruna Moșilă
Adaptarea textului: Șerban Mircea Constantin