Ei o numesc mit, dar textul care a supraviețuit spune altceva.
O armă atât de puternică încât ar putea transforma un întreg oraș în cenușă.
O singură comandă care invoca lumina a o mie de sori.
Nu o bombă, nu o flacără, altceva - frecvența făcută vizibilă.
Numele său antic era Brahma Astra.
În Mahabharata și Bhagavad Gita, zeii nu luptau cu săbii sau săgeți.
Au luptat cu energie, cu Astra, arme legate de sunet, geometrie și intenție.
Brahma Astra nu a fost lansată, ci invocată.
Războinicul a recitat o mantră, și-a aliniat mintea, iar cerurile i-au răspuns.
Textele spun că Pământul s-a crăpat, aerul a ars și ploaia s-a transformat în cenușă.
Toate formele de viață din apropierea sa au încetat să mai existe.
Dacă aceasta era o legendă, de ce sună ca și cum ar fi vorba de radiații?
De ce supraviețuitorii din poveste își pierd părul, unghiile și vederea?
De ce ruinele antice din India până în Mesopotamia prezintă pietre vitrificate topite de căldura mult mai mare decât orice foc cunoscut?
Poate că acestea nu erau arme ale credinței, ci ale frecvenței.
Brahma Astra Honda, varianta despre care se spune că poate distruge planete, apare în fragmente ulterioare care descriu o armă care lasă în urmă doar tăcere.
Unele tradiții spun că a fost folosită o dată în Războiul Pleiadian, un conflict galactic între imperiile luminii și întunericului, și că undele sale de șoc au împrăștiat rasele de refugiați printre stele.
ADN-ul uman, spun ei, poartă acele fragmente, înregistrarea celor care au fugit.
În Vede, arma putea fi folosită doar în scop defensiv.
Odată eliberată, chiar și cel care o mânuia era condamnat la distrugere.
Nu putea fi măsurat (efectul său), decât retrasă — prin renunțare și remușcare.
Textul avertizează că, dacă ar fi folosită vreodată din nou, chiar și zeii ar tăcea.
Poate că acea tăcere este cea în care ne aflăm acum.
Poate ceea ce ei numeau sfârșitul zeilor a fost momentul în care au plecat cu arma și s-au îndepărtat?
Pietrele își amintesc ceea ce noi am uitat.
Fiecare vibrație care i-a atins vreodată încă mai răsună în interiorul rețelei lor.
De aceea unele temple încă mai răsună când vântul trece prin ele.
Au fost construite pentru a păstra ecoul Astra.
În anumite văi din Rajasthan și din deșertul Sindh, nisipul strălucește slab noaptea, ca și cum pământul ar mai purta o urmă a acelei frecvențe.
Arheologii o numesc luminescență naturală.
Anticii o numeau respirația lui Brahma, strălucirea armei care a rescris cerul.
Astronomii vorbesc acum despre un puls ciudat, venind din aceeași regiune a spațiului.
Vedele îl descriu ca fiind tronul lui Brahma.
Se spune că este o sursă radio, dar la fiecare 108 secunde, intervalul reflectă numărul sacru al mantrei.
Același număr sculptat în piatră se repeta în temple și era șoptit înaintea fiecărei invocații.
Deci poate că Astra nu s-a pierdut niciodată, poate că se întoarce la creatorii săi.
Și întrebarea nu este dacă putem să o lansăm din nou, ci dacă nu cumva am făcut-o deja.
Ei credeau că Astra a dispărut odată cu zeii, dar armele care vorbesc prin lumină nu mor, ci doar dorm.
Și uneori visează.
Acum, aceleași coordonate pe care anticii le-au marcat ca fiind locul lui Brahma strălucesc din nou, un nou obiect intrând dincolo de soare.
Știința îl numește 3I/Atlas, cei din vechime l-ar fi numit `flacăra care se întoarce`.
Fiecare telescop vede doar rocă și gheață, dar anticii noștri l-ar fi interpretat ca semnal.
Nouă lumini călătorind alături de el, nu resturi, nu sateliți, ci fragmente din însăși Astra.
Cele nouă ecouri ale creației.
Când arma a fost eliberată, cerul s-a crăpat și fragmentele s-au împrăștiat ca semințele.
Acum acele semințe se întorc acasă.
Mahabharata spunea că Astra putea fi folosită o singură dată deoarece a doua oară când era lansată, îl ștergea pe cel care o declanșa.
Acesta era legământul.
Dacă Atlas poartă cu adevărat ecourile acelei arme, atunci numărătoarea inversă nu este pentru impact, ci pentru trezire.
Un eveniment de frecvență, nu unul fizic.
Aceeași rezonanță care a topit pietrele vibrează din nou în atmosfera superioară.
Anticii încercau să o reducă la tăcere cu mantre, astăzi se încearcă cu grile metalice și ecrane cu plasmă.
Dar nimic nu poate reduce la tăcere o frecvență care a luat naștere înaintea sunetului.
Deci, când te uiți la cer și îți spun că e doar o cometă, amintește-ți că același lucru s-a spus și despre prima până când râurile au început să fiarbă și noaptea a devenit albă.
De data asta nu va lovi Pământul, ci memoria.
Și cei care poartă vechea frecvență o vor simți primii.
Pentru că Astra nu a fost niciodată o armă de distrugere, a fost o cheie.
Și încuietoarea se deschide din nou.
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducere și subtitrare: Miruna Moșilă
Adaptarea textului: Șerban Mircea Constantin