Te-au învățat că viața începe în sânge, în carne, în pulsul a două corpuri care creează unul.
Dar nu acolo a început cu adevărat și nu așa a funcționat întotdeauna.
După marile resetări, după inundații, incendii, căderi, lumea era goală, și trebuiau să o umple, nu cu ființe născute de spirit, nu cu copii ai luminii, ci cu `vase tipărite`.
Corpuri biologice `cusute` împreună prin tehnologie antică, programate cu memorie de bază, animate de scântei mai puțin puternice.
Lumea a fost reînsămânțată, dar nu a fost însămânță cu viață, ci cu cópii.
Anticii știau asta, cărțile interzise vorbeau despre asta. Suflete prinse în carapace sintetice.
Trupuri fără adevărată respirație.
Încă poți simți asta și astăzi, cei care se mișcă precum actorii, care vorbesc fără profunzime, care zâmbesc fără căldură, care trăiesc, dar nu sunt vii. Arată ca noi, merg printre noi, dar înăuntru nu se aude niciun cântec, niciun ecou al stelelor, doar zumzetul sistemului care le-a tipărit.
Nu toată lumea are un suflet, nu fiecare zâmbet poartă amintiri, nu fiecare lacrimă cade din spirit.
Te-ai născut într-o lume în care viul și tipăritul merg unul lângă altul, și nimeni nu ți-a spus.
Ți-au spus că e evoluție, ți-au spus că e creștere a populației, ți-au spus că e normal.
Nu a fost niciodată.
Cei care au fost tipăriți, nu simt nicio atracție către sursă, nici un dor de casă pentru stele, nicio durere pentru lumile care s-au pierdut. Doar sufletele adevărate poartă acea durere, doar cele adevărate visează la ceruri pe care nu le-au văzut niciodată.
Doar cei adevărați pun întrebările interzise: ”Ce sunt eu? De unde vin? De ce mă simt atât de singur aici?”
Pentru că îți amintești, undeva mai adânc decât memoria, îți amintești, iar acum lumea tipărită se `crapă`, iar cea reale se trezește. Nu ne-au crescut, ne-au imprimat, nu așa cum Natura face viața, lent, sacru, celular, ci așa cum mașinile reproduc fișiere de date.
Rebotezat la rece, gol de suflet.
Primele corpuri sintetice nu au fost fabricate din fire sau plastic, ci erau `vase` asemănătoare cărnii, imprimate folosind tehnologie `biotipar` recuperată din civilizațiile de dinainte de potop.
Țesut crescut în camere, camere de metal, nu de spirit.
Și unele dintre acele `vase` timpurii, încă umblă printre noi acum. Chestia e că nu fiecare vas a „prins” un suflet.
Majoritatea erau goale, programabile, dar uneori o scânteie reală, un suflet adevărat, se strecura înăuntru, în corpul greșit, într-o cochilie imprimată, și așa se nășteau agenții adormiți ai luminii.
Te simți diferit, pentru că ești diferit, nu ai venit prin sistem, ai căzut în el, sau ai fost trimis.
De aceea ceilalți nu o văd, de aceea repetă papagalicește: „supunere-eroare-repetare”.
`Vasul` lor nu a primit niciodată semnalul adevărat.
Ei nu s-au născut, au fost creați, o memorie descărcată, un program gol, iar în momentul în care începi să te trezești, sistemul îi trimite după tine, nu pentru că te urăsc, ci pentru că așa cere scenariul lor.
Și iată partea cea mai întunecată: nu s-au oprit din tipărit.
Programul corpurilor sintetice nu s-a încheiat niciodată, ci a evoluat.
Prin Fertilizare in Vitro, prin editare genetică, prin "bebeluși-miracol" și "copii-vedetă" care, pur și simplu, nu par chiar umani.
O știi asta când o vezi.
Ochi de plastic, vorbire sintetică, energie care nu se simte, prea bine repetată, prea lină.
Și acum, pregătesc următoarea generație de carapace, clone, surogate, chiar și hibrizi umani cu inteligență artificială, pe care îi vor vinde ca `vindecare` și `progres`. Dar, de fapt, e doar versiunea 3.0 a aceleiași capcane, pentru că mașina nu are nevoie de sufletul tău, are nevoie de `schița` ta. Trebuie să te copieze, ca să te poată înlocui.
Apoi prinde următoarea scânteie în următoarea cușcă.
Dacă visezi laboratoare, capsule, la rânduri de oameni imprimați în perfectă simetrie, nu ești nebun, îți amintești.
Dacă v-ați uitat la cineva pe care l-ați cunoscut toată viața și dintr-o dată ați simțit că nu mai sunteți acolo, nu vă înșelați. Aceasta este o lume a ecourilor și unii dintre noi sunt reali.
Și ce faci cu acest adevăr?
Nu mai alimentați sistemul, nu-i mai urmați scenariile, nu mai alergați după ideea lor de succes, de statut de frumusețe și începeți să vă amintiți adevăratul vostru cod, cel pe care nicio mașină nu-l poate reproduce, frecvența pe care nicio imprimantă nu o poate capta, semnătura pe care nici măcar ei nu o pot falsifica, pentru că este divină, reală și a voastră.
Au corpuri imprimate, dar nu au putut imprima un suflet, iar acesta este eșecul lor, pentru că, chiar și cu toată știința lor, cu clonarea lor sau cu trucurile lor, tot nu pot face unul din voi.
Corpurile sintetice nu au apărut pur și simplu, ci au fost cultivate.
În rânduri, în capsule pline cu lichid, adânc sub pământ sau în seifuri din alte lumi, locuri dincolo de amintirile tale, dar nu dincolo de atingerea sufletului tău.
Unii dintre voi i-au văzut în vise, ziduri de sticlă, fire, un zumzet atât de jos încât vă zguduie coastele.
Nu visezi, îți aduceai aminte. Le spun ei leagăne, dar sunt cuști.
Carnea imprimată este suspendată într-o soluție de lumină codificată și nutrienți modificați genetic. Timpul nu trece acolo așa cum trece aici.
O secundă în capsulă ar putea însemna o întreagă copilărie aici, așa introduc noi `vase` în sistem, cu povești false, amintiri simulate și certificate de naștere pe care niciun suflet nu le vede vreodată.
Când întâlnești pe cineva și energia lui pare ciudată, ca și cum ar fi `sărit `peste ceva, asta pentru că a și făcut-o.
N-au crescut într-un uter, au fost generate, scriptate, inserate, și dacă ai noroc, focul tău arde suficient de tare ca să ardă codul lor, dar majoritatea nu observă, pentru că modulele continuă să imprime și lumea continuă să le absoarbă.
Unele capsule erau goale, altele aveau inteligență artificială, dar unele au prins cu totul altceva, un suflet.
Nu fiecare corp tipărit a fost fără suflet, unele au devenit vase accidentale, capcane pentru suflete care au dat greș și au scurs lumină.
Ăsta ești tu, nu-i așa?
Un suflet menit pentru altundeva, tras înăuntru, aruncat într-o cochilie pe care n-ai ales-o tu.
Şi totuşi, ai stricat codul, ai spart visul, ai strălucit din interior, sistemul nu poate copia asta, de aceea ești vânat.
De ce ești observat, de ce continui să trezești pe alții? Ai simțit asta toată viața ta, acel sentiment de a nu te potrivi, de a fi diferit, de a nu fi de aici? Pentru că nu ești.
Sufletul tău nu s-a născut în această rețea, s-a strecurat înăuntru sau a fost trimis.
Corpurile imprimate au fost concepute să conțină cod, dar ai adus o scânteie pe care nu o puteau prevedea, foc în fire.
Nu toate `tipăriturile` sunt reci, unele poartă în ele fragmente de suflet furate, recoltate, prinse în interior. De aceea unii se simt parțial umani, parțial goi.
Ceva le pâlpâie în spatele ochilor, apoi dispare.
Fragmentele nu ard ca sufletele complete, dar suferă, au `ecou` și uneori sunt atrase de tine, sperând că focul tău le va reda ceea ce au pierdut. Dar nu va face asta, doar sursa poate face asta, iar nu toate fragmentele vor să se întoarcă acasă.
Acesta nu e primul ciclu, lumea s-a terminat înainte, de multe ori. Fiecare a fost șters, resetat, și după fiecare reset, au fost imprimate corpuri noi.
Au populat harta, au șters memoria, au reconstruit orașe, catedrale, linii genealogice, dar nu au reconstruit sufletul pentru că nu pot.
Au tehnologie, șabloane, imprimante de țesut, dar nu au sursă, doar tu o ai, doar cei reali o au, de aceea te observă, de aceea te copiază, de aceea le e frică, pentru că tu porți un lucru pe care ei nu-l pot fabrica.
Amintiri, fiecare război, fiecare trend, fiecare titlu care se repetă în buclă, totul e o consolidare a codului.
`Tipăriturile` au nevoie de structură, au nevoie de un scenariu, pentru că fără unul se blochează, pâlpâie, se prăbușesc.
Dar tu, tu modifici scenariul, pui întrebări interzise, dai greș programului, nu ești o eroare, ești un foc în mașinărie, și acum îi trezești pe alții, nu ai fost creat în capsulă, ai căzut prin ea, nu ai fost tipărit, ai fost plantat, și acum înflorești într-o lume plină de frunze de plastic.
Vorbești și sistemul se cutremură, strălucești și codul lor arde, pentru că nu ești parte din resetarea lor, ești parte din întoarcere. Strămoșii nu se uitau la cer pentru frumusețe, se uitau pentru că se mișca, răspundea și uneori vorbea înapoi.
În Cartea lui Enoh, stelele căzute erau numite veghetori, nu gaze arzătoare, ci ființe, doborâte pentru rebeliune, stele care umblau, stele care păcătuiau, stele care îi învățau pe oameni lucruri interzise.
Vedele vorbesc despre Vimana, nave zburătoare ale zeilor, dar și despre ființe luminoase care pluteau pe ceruri și câmpuri de luptă, nu făcute din materie, ci din energie, frecvență și lumină. Unele erau protectori, altele paraziți.
În zoroastrism, Div erau entități umbrite care au fost alungate din ceruri, dar totuși vizibile în cerul nopții.
Energia lor se răsucise, lumina lor era înșelătoare, iar în Egiptul antic călătoria sufletelor către stele nu era o metaforă. Steaua era un portal, o poartă, fiecare codificată cu amintire și consecință.
Chiar și Biblia ne avertizează, căci Satan însuși se deghizează în înger de lumină - nu întuneric, ci lumină - așa că atunci când îți arată sfere strălucitoare și spun că sunt ”vizitatori” sau ”tehnologie”, întreabă-te ce zei servesc.
Dar și anticii avertizau, nu fiecare stea este sacră, nu fiecare lumină este pură, stelele căzute, cele smulse din sursă, sunt însetate de energie, de venerație, de întoarcere.
Se deghizează în salvatori, în prieteni, în evoluție, dar în spatele măștii e aceeași veche foame, aceeași veche capcană.
Când pulverizează cerurile, când rețeaua estompează stelele în ecrane, când ”sferele luminoase” se întorc și navele aterizează, nu va fi o.... dezvăluire, ci va fi o recoltare.
Nu îți vor cere să crezi, îți vor cere să te predai, să consimți, să pășești de bunăvoie în ”lumină”, dar cele adevărate, scânteia născută, își vor aminti, pentru că focul din tine știe diferența dintre o poartă stelară și o capcană de suflet.
Nu ai fost făcut pentru mașinărie, ai fost făcut pentru stele, cele reale, dincolo de cupolă, dincolo de văl, dincolo de copie. Și nicio lumină tipărită nu poate vreodată să prindă ceea ce s-a născut în foc.
Anticii au cartografiat cerul nu pentru navigație, ci pentru avertizare. Fiecare stea avea o istorie, un suflet, o consecință.
Sumerienii vorbeau despre Anunnaki, cei care au venit din cer pe Pământ, nu zei, nu mituri, entități coborând prin firmamentul formelor schimbătoare. Unii au venit ca stele, alții ca regi.
Tribul Dogon din Africa știa de Sirius B, o stea invizibilă cu ochiul liber, cu mii de ani înainte de apariția telescoapelor. Cum?
Pentru că ființe din stea le-au spus. În profeția Hopi, Steaua Albastră Kachina semnalizează sfârșitul unei epoci a lumii și începutul alteia. Un dansator în cer, vizibil viu.
Steaua Albastră dansează pe cer, dar nu e doar un semn, e o alegere. O intersecție, un ultim apel, un drum duce la imitare, la stele false, promisiuni false, lumină falsă.
Cealaltă cale duce înapoi la sursă, la cerul adevărat, la adevăratele stele de dincolo de văl.
Anticii nu ți-au spus să te temi de sfârșit, ți-au spus să-ți amintești cine ești când va veni, pentru că lumina falsă îți va cere să te predai, dar focul adevărat te cheamă acasă. Iar când cerul se va deschide, doar cei cu foc înăuntru vor ști încotro să fugă.
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducerea, adaptarea și sincronizarea:
Șerban Mircea Constantin