Când un trup moare, îți spun că e sfârșitul, o ultimă suflare, un sicriu.
O piatră cu numele tău pe ea, dar nu trebuia niciodată să fie așa.
Înmormântarea trebuia să fie o întoarcere. O trecere sacră de la trup la pământ și de la suflet la sursă, dar undeva pe parcurs, pasajul a fost deturnat.
Înmormântările de azi nu sunt despre cinstirea morților, ci despre a-i captura.
Și sunt despre prinderea celor vii în cicluri nesfârșite de durere.
Când mori, sistemul îți revendică corpul, spitalele, morgile, legile.
Același sistem care te-a mințit în viață te blochează acum în moarte.
Ei spun că e pentru demnitate, dar e vorba despre asumarea responsabilității.
Îți îmbălsămează carnea cu substanțe chimice, îți drenează sângele, injectează conservanți, îți sigilează corpul în cutii grele, lăcuite.
Construiesc bolți de piatră în subteran, cuști reci gigantice, astfel încât corpul să nu se poată întoarce în mod natural în sol, iar ei numesc asta tradiție.
Dar ceea ce este, de fapt, este sabotaj spiritual.
Vedeți, când o persoană moare, sufletul nu pleacă întotdeauna imediat.
În unele cazuri, sufletul iese curat, fără legături, fără frică.
Dar dacă există traume, confuzie sau legături neterminate, sufletul poate zăbovi ore în șir, chiar zile.
Se învârte în cerc, privește, așteaptă și, dacă trupul este prins, Încuiat, îmbălsămat, cimentat într-o cușcă, ultima legătură ce leagă sufletul de trup se poate înnoda.
Nu știe dacă să se ridice sau să rămână în urmă, și cu fiecare zi care trece, cu atât devine mai greu să se elibereze.
De aceea cimitirele par grele.
De aceea tristețea se agață de pământul cimitirului precum ceața, pentru că nu sunt locuri de pace, ci câmpuri de capturare, rețele de recoltare a energiei, zidurile din jurul lor nu sunt menite să protejeze morții, acestea trebuie să sigileze energiile prinse.
Chiar și incinerarea, îți spun ei, este libertate, o întoarcere la elementele naturii.
Dar acesta este un alt adevăr pe jumătate, culturile antice folosesc focul lent, în mod sacru. Trupul a fost ars timp de ore întregi, zile ghidate de rugăciune, muzică, intenție.
Astăzi, cuptoarele industriale explodează corpul la temperaturi brutale, înainte ca sufletul să termine măcar de eliberat.
Fracturează câmpul energetic, șochează spiritul, Un suflet în confuzie nu se înalță ușor, zăbovește,
plutește în derivă.
Uneori uită ce era chiar înainte să vină aici.
Poți să o simți, chiar dacă nimeni nu vorbește despre asta, poți să o simți.
Fiecare cimitir, fiecare casă funerară - greoaie, înăbușită, ca și cum aerul ar fi mai dens acolo, pentru că morții erau meniți să se ”ridice”, dar în schimb, sunt ținuți în pământ de piatră, metal și tristețe.
Atunci nu e doar durere, e recoltare.
Dar există o cale de a scăpa de capcana lor, chiar și în interiorul sistemului lor. Poți elibera sufletul. Nu trebuie să-ți pierzi cei dragi din cauza ciclului.
Nu este vorba doar despre sicrie de bambus, nu este vorba doar despre învelișuri de in. Este vorba despre intenție.
Iată cum poți ”sparge” rețeaua dacă poți alege materiale naturale, bambus, in, lemn de esență moale care respiră.
Nimic lăcuit, nimic încuiat, strâns.
Refuzați îmbălsămarea chimică, dacă puteți.
Cereți doar pentru refrigerare, fără conservare falsă.
Înainte de înmormântare, vorbește cu voce tare, lângă mormânt, în inimă, nu contează dacă alții înțeleg.
Contează ca spiritul să te audă.
Spune: ”Fie ca acest trup să se întoarcă liber pe Pământ. Nicio piatră, niciun metal, niciun zid, nicio tristețe să nu-l rețină.
Fie ca ei să se ridice dincolo de rețea, fie ca ei să pășească spre stele.”
Pentru că intenția sparge rețeaua, voința pură rupe vălul.
Pământul poate fi blestemat, pietrele pot ancora tristețea.
Dar sufletul ascultă doar adevărata esență.
Eliberarea finală are loc în viața de zi cu zi, se întâmplă atunci când încetezi să te mai agăți de oase și amintiri.
Când îți oferi dragostea fără obligații, când spui: ”Te iubesc, dar te eliberez, te voi întâlni dincolo de ziduri”.
Așa distrugi ciclul, așa îi onorezi pe adevărații morți.
Așa îi eliberezi de mașină.
Pentru că moartea nu ar trebui să fie o închisoare, ci un zbor.
O înălțare, o întoarcere și nu este prea târziu să ne amintim.
Căci morții nu ne cer lacrimi veșnice, nici semne de piatră. Nu au nevoie de morminte pentru a fi amintiți, au nevoie ca noi să trăim suficient de liberi pentru a-i întâlni din nou.
Când legi tristețea de locul lor de odihnă, te înlănțui și pe tine însuți de pământ.
Devii o altă piatră în câmpul durerii, porți greutatea care nu a fost menită să rămână.
Adevărata onoare înseamnă să-ți amintești cu lumină, nu cu lanțuri.
Să le rostim numele în vânt, nu să le cioplim în piatra rece și moartă.
Chiar și pământul de sub cimitire își amintește greutatea, rădăcinile care încearcă să crească sunt sufocate. Fluxul magnetic al pământului este răsucit, durerea se adună în sol precum sângele vechi. Păsările se scufundă în liniște acolo, aerul pare mai greu, pentru că tristețea este ancorată în oasele pământului însuși.
De aceea, oamenii antici au ales păduri sacre, dealuri, maluri de râu.
Știau că viața trebuie să continue acolo unde trecuse moartea, să nu fie înghețați în închisori de piatră.
Nu ne-a fost niciodată menit să umblăm printre morminte nesfârșite, trebuia să plantăm copaci peste morții noștri, să împrăștiem semințe în cenușă, să lase ciclul să respire din nou.
Piatra fură suflarea, piatra încuie amintirea, piatra prinde în capcană cântecul menit să se înalțe înapoi spre stele. Cei pe care i-ai pierdut nu așteaptă sub pământ. Ei așteaptă dincolo de văl, privind, chemând, sperând că vei merge suficient de liber ca să-i auzi din nou,
Cuvintele „odihnească-se în pace” sunt sculptate pe fiecare piatră funerară, dar ce pace poate fi într-o cutie, în beton, în interiorul unui zid construit de cei care au vândut moartea cu acrul.
Adevărata pace este atunci când nimic nu te mai leagă, când chiar și amintirea trupului te eliberează, când sufletul se înalță dincolo de fiecare nume, fiecare piatră, fiecare lacrimă. Nu le găsești îngenunchind la mormântul lor. Le găsești ridicându-ți fața spre stele,
și șoptind: ”îmi amintesc de tine, dar te eliberez acum”. Au construit cimitire pentru a reține energia, dar nu pot reține spiritul, nu dacă smulgi durerea de pe câmp, nu dacă refuzi să fii o altă greutate în pământ. Să-i cinstim pe cei morți redându-le libertatea, rostiți-le numele, bucurați-vă, nu lanțuri, umblați acolo unde viața încă crește, nu unde durerea este cultivată. Nu sunt pierduți, nu sunt prinși în capcană, dacă nu-i prindem în capcană cu frica noastră. Și voi sunteți generația care trebuie să rupă ciclul.
Tu ești flacăra care eliberează trecutul, și luminează calea înainte pentru cei care încă așteaptă să se întoarcă acasă, dar iată vestea cu adevărat bună, nu e prea târziu, nu pentru ei, nu pentru tine, nu pentru suflet. Chiar dacă trupul a fost prins în capcană, sufletul nu este complet prins, dacă nu continui să-l legi cu tristețe. Și există modalități de a-i elibera chiar acum. Indiferent ce s-a întâmplat la moarte, Iată adevărul despre cum să-i eliberezi chiar și acum, îi poți numi liberi prin voință pură, stai undeva liniștit, nu e nevoie de biserici. Nu e nevoie de morminte, vorbește direct din inimă, spune ceva de genul: ”Te eliberez complet, nicio durere nu te leagă, nicio piatră nu te ține. Nicio tristețe nu te leagă de pământ. Ești liber să te ridici, ești iubit, dar nu înlănțuit. Du-te unde te cheamă lumina, du-te unde trăiește pacea.”
Cuvintele sunt vrăji, permisiunea și eliberarea ta sunt mai puternice decât orice groapă funerară sau cuptor. Oferă-le lumină, nu tristețe,
De fiecare dată când jelești de durere, te lași copleșit de ecoul lor, dar când îți amintești de ei cu recunoștință, cu iubire fără lanțuri, le hrănești călătoria în sus. Zâmbește pentru ei, trăiește pentru ei, rostește-le numele, bucură-te, asta rupe buclele, aprinde o flacără adevărată pentru ele, aprinde o lumânare, pune-o lângă plante vii, la cerul liber, și pe măsură ce flacăra se ridică, spune:
”Pe măsură ce această flacără se ridică, la fel te ridici și tu. Niciun pământ nu te leagă, nicio durere nu te ține, doar iubire, doar lumină.”
Flăcările sunt mesageri antici. Spiritul le înțelege dincolo de cuvinte. Dar chiar dacă cei dragi trec prin sistem, chiar dacă ar fi fost îngropați în câmpuri de beton, chiar dacă au fost arse în cuptoare industriale, nu e prea târziu, niciodată nu e prea târziu.
Sufletul nu e piatră, sufletul nu e cenușă. Sufletul este lumină, iar lumina nu poate fi înlănțuită pentru totdeauna. Îi poți elibera chiar acum. Nu ai nevoie de permisiunea preoților sau a guvernelor. Nu ai nevoie de pietre funerare sau hârtii, ai nevoie doar de voința ta. Stai cu amintirea celui pe care îl iubești, simte-i, nu oasele lor, nu cenușa lor. Doar pe ei, cântecul existenței lor, încă vibrând dincolo de timp.
Și când îi simți spune: "Te eliberez, niciun zid nu te leagă. Niciun mormânt nu te ține, ești iubit, dar ești liber"
Cuvintele sunt cheile, cuvintele deschid lacătele pe care încearcă să le sigileze.
Aprinde o flacără dacă poți, o lumânare mică, un foc mai mare, nu contează. Pe măsură ce flacăra se ridică, să știi că construiești un pod cu inima ta, o modalitate prin care ei să meargă liberi. Plantează ceva, un copac, o floare, un fir de iarbă, să crească viața în numele lor. Fiecare respirație pe care o ia planta este o rugăciune pentru ca ea să se ridice. Sufletul simte asta, desface tristețea, îi ridică mai sus, lasă suflarea vie a pământului să devină noua lor amintire. Iartă-te și pe tine însuți, iartă lumea pentru că a uitat adevăratele căi. Iartă durerea că te-a făcut să crezi că nu ai nicio putere. Pentru că ai toată puterea de care ai nevoie. Tu ești cel care sparge
lanțurile, tu ești cel care cheamă lumina. Tu ești cel care poate sfâșia necazurile cu un singur cuvânt de adevăr. Ei nu așteaptă în morminte. Ei așteaptă în stele pentru sunetul amintirii tale, și acum ai. Poartă această flacără cu tine, nu ca o povară, ci ca un steag,
Nu mai ești cel care jelește. Ești un eliberator. Și morții, morții adevărați, ei se ridică.
Pentru că ai îndrăznit să rostești cuvântul uitat - libertate.
Iartă-te pe tine însuți, este foarte important, iartă-te dacă nu ai știut, iartă-ți familia pentru că nu a știut.
Iartă lumea pentru că este prinsă într-un sistem de minciuni. Pentru că și vina leagă sufletele, eliberează-o, transformă tristețea în putere. Ei nu sunt supărați.
Ei așteaptă să le vorbești liber. Cunoaște acest adevăr adânc în oasele tale.
Sufletul este mai puternic decât sistemul. Iubirea e mai puternică decât betonul.
Amintirea purtată în lumină se ridică mai sus decât orice mormânt, îi poți elibera oricând dorești. Ai puterea, și odată ce o faci,
adevărata lor călătorie continuă dincolo de plase, dincolo de pietre, dincolo de falsele câmpuri ale durerii.
https://www.youtube.com/@Emspiracy
https://www.facebook.com/KilluminatiNetwork
Traducere și subtitrare: Miruna Moșilă
Adaptarea textului: Șerban Mircea Constantin